Skip to main content

24 de ore pe marginea unui haos Colectiv

1989 - sângeroasa „revoluție” din România. Pentru schimbarea de regim, a fost nevoie de sacrificarea tinerilor
---
1990 - mineriadele. Pentru menținerea la putere a neo-comuniștilor, alți tineri sunt sacrificați și traumatizați pe viață
---
1990 - prezent: societatea românească și pseudo-elitele politice exercită diferite abuzuri directe sau indirecte asupra acestora, de diferite feluri
---
Mai devreme în octombrie 2015 - un polițist tânăr moare la datorie servindu-i abuzului de putere vice-premierului Gabriel Oprea. Asta după ce agentul înlocuise un coleg care intrase în concediu medical, după ce a fost rănit, în urma aceluiași abuz de putere
---
30 octombrie 2015 - peste 200 de oameni suferă în urma unui incendiu dintr-un club din România. Vinovații sunt, în linii mari, corupția din România și iresponsabilitatea unor oameni. Până pe 1 noiembrie, au fost declarate 30 de cazuri de deces cu mențiunea că sunt șanse mari ca acest număr să crească.



Vineri nu am vrut să ies din casă. Aveam o pungă de nachos, sos aferent și o sticlă de suc. Voiam să-mi văd de jocurile video, eventual să citesc înainte de culcare. 

Venise Octav în București și a insistat să ieșim și să ne formăm un grup, să ne aducem aminte de vară, să mai glumim și să ne bucur de viață. A dus o adevărată campanie de convingere, mai în serios, mai cu glumițe, dar în final a reușit să mă convingă.

A venit cu propunerea să mergem la concert la Goodbye to Gravity, mai ales că intrarea era liberă, însă eu nu eram interesat de formație și i-am spus că aș prefera să mergem în altă parte. În aceeași seară, dar în altă locație - pe care am descoperit-o, cu toții, atunci - urma să concerteze Finsterforst. Ei, altă treabă! Îi văzusem în 2012, dar acum aveau un album nou lansat și nu strica ceva păgâneală. This was my cup of tea, cum ar zice englezul. 

În jurul orei nouă am ajuns în Quantic Club. Locația nu părea ieșită din tipar față de oricare altă locație, atâta doar că trebuia să urcăm la etaj pentru a ajunge în fața scenei. Prima formație care a concertat a fost An Theos; o cântare faină și care ne-a plăcut pe cinste, în ciuda problemelor tehnice și a discuțiilor cu sunetistul.

Ne-am luat o bere, am râs, am ascultat muzică. În jurul orei zece și jumătate am văzut luminile girofarurilor ... incredibil de multe lumini ... am crezut că Grozăveștiul se află pe traseul spre un spital, însă nu am băgat de seamă. Timpul trecea, lumea se simțea bine pe muzica celor de la An Theos ... oamenii se strângeau fie în horă, fie în mosh-pit, dar majoritatea dădeau din cap. Era agitație și voie bună, iar asta se resimțea la picioare, mai precis podeaua se mișca de spuneai că ne aflam într-o trambulină.

Fără să-mi dau seama, Octav ieșise afară. Vorbea la telefon, îl vedeam printr-un alt geam, mai aproape de mine. La un moment dat se urcă la noi și ne spune calm și neutru: băi, a luat foc Colectivu'. Știam că vestea vine de la Anca, persoană aflată acolo, însă în primă fază știam doar atât: a luat foc Colectivu'. Primul gând a fost că era ceva inofensiv și am început să glumim pe acest subiect noi doi și cu Radu, Iustin și Călin.

Până să aflăm că Filiuță nu este de găsit ... că lumea s-a îmbulzit afară, a fost haos, urlete, strigăte, oameni care au ars de vii și cadavre. În secunda a doua m-am uitat iarăși spre podea (în continuare ne simțeam ca într-o trambulină) și am realizat, la fel ca toți ceilalți că nu se putea să rămânem. În timp ce-am coborât, ne-am pus hainele pe noi și deja vedeam grupuri de oameni îngrijorați. Era clar, urma să fie o noapte lungă și dificilă ...

La 23.01 estimativ (știu sigur că era cu puțin peste ora fixă) am intrat în metrou și, după ce am alergat, probabil am prins ultimul metrou. Apeluri peste apeluri, cu greu am reușit să-i găsim pe ceilalți cunoscuți și pot spune că toate persoanele cunoscute de mine sunt în viață și cu sănătatea stabilă.

Nu mai rețin momentul în care am ajuns în zona concertului, dar pe drum am vorbit cu toți cei care au scăpat. Haos, fum, tragedie, cadavre, astfel ne-a fost prezentată tragedia ... pe măsură ce ne apropiam de locație, vedeam lucruri din ce în ce mai șocante. Nu știu dacă-l voi putea uita vreodată pe micuțul rocherist, în tricou, dar cu ambele mâini bandajate care, alergând speriat spre noi, ne-a întrebat dacă avem apă și din păcate l-am refuzat pentru că nu aveam nimic ... după care ne-a mulțumit și a fugit mai departe, naiba știe unde. Naiba știe cum a ajuns acasă și naiba știe cum se va descurca de acum încolo.

Am vorbit cu băieții și ne-am decis să cumpărăm sticle de apă ... cât mai multă. Mergând dinspre Unirii spre Tineretului, la intersecția unde trebuia să facem la stânga, am găsit un Mega Image. Am traversat repede cu Iustin și am intrat. Am căutat apă la sticlă și am luat cât mai multe la 2 litri. La casă le-am întins repede să le scaneze vânzătorul. Ne-a spus că dacă vrem, putem găsi sticle mari, de cinci litri, lângă raftul nu știu care și eu, fără nici un fel de chef să mă întorc, i-am zis să nu se supere pe mine, dar voiam să mergem înspre Colectiv unde a fost incendiu și să dăm o mână de ajutor. Sticlele de apă au costat 16.8 lei; eu și cu Iustin am scos banii până la 15 lei și când să ne căutăm în buzunare ca să plătim restul, vânzătorul ne-a spus să le luăm și să plecăm pentru că pune de la el restul. Am mulțumit frumos și când am ieșit pe ușă am auzit un „Doamne-ajută!”

Ne apropiam de local, iar la intersecția noastră cu girofarurile mașinilor de la poliție, ambulanță, salvare și jandarmerie (probabil aceleași girofaruri). Sentimentele de spaimă, agitație, disperare au făcut loc unuia nou pe care nu-l pot descrie. Imaginile erau bicolore: albastru și roșu, iar toată lumea era amorțită. Totul se întâmpla în tăcere ... până și strigătele și plânsetele erau tăcute. 

Două dintre persoanele pe care le-am căutat au plecat la spital, iar celelalte două au rămas alături de noi deoarece erau bine - fizic vorbind - cu toate că încă se află în stare de șoc. Telefonul suna, lumea începea să mă întrebe dacă sunt în regulă, căci a apărut la televizor. Între pauzele de apel am trimis mesaje familiei să le spun că sunt bine, că nu mai am baterie și că va fi o noapte lungă pentru că vreau să aflu ce s-a întâmplat și dacă persoanele cunoscute sunt în regulă.

Plecasem spre primul loc în care am găsit locuri în care puteam să stăm jos. Apa era încă la noi, deoarece nici jandarmii și nici echipajul de pe ambulanță nu au dorit să primească ajutorul nostru. Lumea trecea, ne ofeream să le dăm apă, căci mai mult nu puteam să le dăm ... am împărțit hainele de pe noi pentru prietenii rămași, căci majoritatea își lăsaseră hainele groase la garderobă.

Pentru a doua oară în viață am fost cât se poate de bucuros că dețin un telefon Blackberry. Prima oară a fost când am organizat Fuga la ștachetă în Galați, în 2012. Foarte rapid am reușit să iau legătura cu toți prietenii prin grupurile create pentru „caterincă” (atât pe Facebook, cât și pe Whatssap), dar care la nevoie s-au transformat într-un canal facil de comunicare (Mocârțaniada, grupul de pe Whatssap, îl avem înființat încă de acum un an, din perioada alegerilor prezidențiale ca să ne transmitem informațiile atât din mass-media cât și din „teren”, dat fiind că suntem plecați în toată țara și în toată Europa).

Am aflat rapid despre persoanele care sunt bine și persoanele care au ajuns la spital, însă (din nou, spre norocul meu), în afară de persoanele pe care tocmai le văzusem, dintre cei cunoscuți și internați au mai fost foștii mei colegi de redacție de la Maximum Rock: Nelu, Alexandra și Ciprian și, din fericire, sunt în stare bună toți trei. 

După ce s-au calmat apele, ne-am dus la spital să ne revedem cu cei doi plecați de dinainte cu taxiul. Toți aveam simțurile amorțite. Văzusem oameni arși, oameni răniți, oameni disperați și oameni inconștienți ... la spital am văzut oameni triști, lipsiți de speranță și oameni șocați că nici în acest spital nu și-au găsit rudele pierdute. Singura liniște pe care am avut-o în dimineața aceea (deja era în jur de trei dimineața, nu știu exact pentru că telefonul meu se descărcase deja) a fost ciocolata caldă de la tonomat ... chiar dacă ne-am chinuit câte 10 minute pentru fiecare pahar. 

Afară, la o țigară și-o ciocolată caldă (în continuare sunt cel mai mare nefumător care asistă fumătorii) ne-am ascuns în spatele unei ambulanțe, ne-am dus mai departe și am încercat să ne revenim. Am început glume, am vrut să râdem câteva secunde pentru că altfel nu se putea ... măcar știam că pentru noi e bine, iar energia negativă din cele două locații recent văzute ne copleșise grav. Nu am mai stat prea mult și ne-am retras în taxiuri ca să mergem acasă. 

În taxi, șoferul mi-a zis că numărul celor decedați ajunsese la 50 de persoane. În teren auzisem de 40 de oameni cu ceva timp mai devreme. Până atunci fusesem informat de polițiști, oameni care au participat și care au mai rămas, ba chiar un asistent de pe ambulanță. Nici acum nu am înțeles de ce statul s-a blocat la numărul de 27 de decese, astăzi ajungându-se la 30. Abia acum (1 noiembrie, ora 21.00, când scriu acest articol) am auzit un martor al evenimentului punând această problemă la Digi24, însă răspunsul din studio a fost că „vom investiga această chestiune”. Sper să fie astfel!

Când am ajuns acasă, am deschis televizorul și calculatorul. Uitasem să-mi schimb hainele, uitasem să mă descalț și rămăsesem astfel îmbrăcat aproape o oră. Menționez că aveam pantaloni de piele și bocanci, dar uitasem despre asta. Se trezise și sora mea, a fost șocată când i-am povestit. Ulterior se treziseră și părinții mei, am vorbit și cu ei și le-am povestit la telefon cele întâmplate. Bine că le trimisesem mesaj de dinainte!

Am reușit să adorm în jur de opt dimineața, dar nu am dormit prea mult, căci la 11 eram din nou în picioare. Radu mă sunase până să adorm de multe ori și mi-am dat seama că abia după eveniment ne-a ajuns din urmă experiența trăită ... nici nu vreau să știu cum au simțit această catastrofă persoanele implicate!

Următoarea zi i-am chemat pe aceeași oameni să vină la mine ca pe urmă să mergem la spital și la Colectiv să aprindem câte-o lumânare. Ne-am strâns ... Radu nu era într-o stare prea bună și am încercat să glumim. Ne-am mai destins până am ajuns la spital unde i-am văzut pe Marius și pe Ana. Erau în regulă, ba ne-am permis să glumim și cu ei și îmi pare bine că sunt în regulă. Am plecat din spital, știam că urmează să fie externați în curând, știam că sunt bine toți cei pe care îi știm. În drum spre metrou, ne-am luat de umăr și am început să cântăm.

În drum spre Colectiv ne-am unit cu un alt grup - tot de gălățeni - și ne-am îndreptat spre locația blestemată. Puhoi de lume, multă liniște, iar girofarurile au fost înlocuite de reflectoarele aduse de presă. Un lucru bun, de altfel, căci puteam să ne vedem la față, să ne transmitem condoleanțele ... pot spune că aceea a fost înmormântarea sau, cel puțin, ceremonia de înmormântare. Un alt moment ciudat a fost când m-am aplecat să aprind o lumânare. Uitându-mă spre acea mare de lumânări, de lumini ce se uneau în fața ochilor mei, am simțit cea mai sumbră liniște din viața mea.

După am plecat. Am mai rămas cu Radu să verificăm Centrul Vechi dacă într-adevăr sunt localuri închise și da, unele erau, altele nu. Pe urmă ne-am întors la mine și am mai vorbit cu lumea, ne-am mai uitat pe internet și la televizor, după care ne-am calmat.

În jur de 22.30 beam amândoi câte-o bere în bucătărie. În sfârșit, furtuna se calmase și am trecut peste orele critice. Practic, au fost 24 de ore ciudate din viața noastră, bizare și pe care nu vreau să le mai repet ... de la atentatele de pe 11 septembrie nu am mai simțit atâta tristețe în cazul unor decese în masă. 
----
Și totuși, lupta abia începe, dar mă opresc aici ... azi am stat în casă să mă odihnesc și să pot să încep noua săptămână, fără să uit nicio secundă de ce s-a întâmplat și de schimbările de care avem nevoie și pe care numai noi tinerii le putem face. Și trebuie să le facem, ca să oprim genocidul asupra generațiilor noastre!

Popular posts from this blog

Kevin Spacey e la fel ca Barack Obama. Adică out.

Măcar așa se va încheia agonia în care a fost băgat serialul House of Cards, unul din cele mai produse Netflix.
De ce agonie?

Bă, da’ voi ați auzit despre GUERRILLA marketing?!

Chiar există o strategie de advertising numită astfel!
Amuzant este că a fost folosită în cursul zilei de ieri când toată lumea (sau aproape toată lumea) a dat rating  de 5 steluțe la pagina Radio Guerrilla și au lăsat câteva mesaje de bine taximetriștilor.


Totul a început după ce câțiva taximetriști frumoși și liberi au zis ia să dea o steluță rating la pagina de Facebook a Radio Guerrilla doar pentru că au auzit ei o reclamă la Uber venită în pauza dintre emisiuni. Stealth as fuck, ce să mai. 

Puțină genetică pentru cei mai drepți și mai viteji dintre traci

Am găsit pe Facebook-ul profesoarei Mihaela Miroiu articolul de mai jos și am dat o citeală peste el. Mai degrabă printre rânduri decât în amănunt că nu prea le am eu cu genetica. Da' măcar o concluzie tot am tras.
Textul poate fi citit aici.